Carl Jung și arta
În general, artiștii sunt destul de rezervați atunci când operele lor de artă și procesele creatoare ce conduc la acestea sunt analizate cu instrumentele științelor exacte, mai ales când vorbim de psihologie și mai cu seamă de psihanaliză. Există, cred ei pe bună dreptate, riscul ca ceea ce este în esență inanalizabil să fie explicat simplist și reducționist, pe calapodul unor teorii aflate de cele mai multe ori în stadiul speculativ.
Bunăoară, așa s-a întâmplat cu interpretarea activității artistice din perspectiva psihanalizei freudiene clasice. Potrivit acesteia, arta se naște datorită unui proces de ”sublimare”, care are loc atunci când instinctul sexual este reprimat și ”îngropat” în inconștient. Urmare a acestei represii, artistul caută să exprime pulsiunile sale erotice prin intermediul artei, deci arta e doar o formă mascată de a da glas unor frustrări sexuale. Cu siguranță că nu e o viziune prea măgulitoare nici pentru artișt, nici pentru operele sale și e de înțeles rezerva de care vorbeam la început.
Totuși, atunci când e vorba de Carl Jung, artiștii sunt mai mult decât binevoitori și nu puțini sunt aceia care i-au îmbrățișat pe deplin teoriile și viziunea asupra artei – în special cei din domeniul art-terapiei. De ce oare? Ca să răspundem la această întrebare, va trebui să explorăm mai întâi câteva din conceptele cheie ale gândirii jungiene și să vedem cum relaționează ele cu arta și produsul artistic.
Inconștientul colectiv – arhetipurile
Spre deosebire de Freud, Jung credea că, pe lângă inconștientul personal, cel care conține materialul psihic al unui singur individ, există și un inconștient colectiv, prezent în fiecare dintre noi, conținând structuri și forme primordiale comune întregii omeniri. Acestea, pe care Jung le numește arhetipuri, influențează modul în care oamenii percep și interpretează lumea, fiind rezultatul unor experiențe ancestrale și primordiale, încorporate în psihicul uman și transmise genetic. Arhetipurile se manifestă în mituri, religii, vise și, nu în ultimul rând, în artă. Jung credea că marii artiști, cei care creează opere de valoare universală, apelează în primul rând la elemente din inconștientul colectiv – arhetipuri, și mai puțin la cele din inconștientul personal.
Arta și simbolurile
Pentru Jung, simbolurile sunt proiecții ale unor conținuturi psihice inconștiente, iar arta este în primul rând o realitate simbolică. Artistul dă o formă estetică simbolurilor, făcând vizibil ceea ce, în esență, este invizibil și inconștient. Dar asta nu înseamnă că ceea ce creează un artist este perfect inteligibil și poate fi epuizat prin analiză intelectuală. Nu, arta adevărată trebuie să păstreze acel ceva care nu se poate descrie niciodată în cuvinte, care uneori ne cutremură, care ne face să cădem pe gânduri – dar fără a cunoaște exact la ce anume ne gândim. Arta adevărată are întotdeauna ceva viu, fascinant și incomprehensibil. Simbolul artistic încapsulează aceste calități, menirea lui fiind să aducă la suprafață realități psihice arhetipale.
Funcția inconștientului colectiv și rostul artei
Jung considera că cea mai importantă caracteristică a inconștientului colectiv este funcția compensatorie. Funcția compensatorie este mecanismul prin care inconștientul încearcă să echilibreze o personalitate care se dezvoltă unilateral, neglijând alte dimensiuni ale sale. Funcția compensatorie se poate manifesta în vise, în simptome psihosomatice și în comportamente iraționale.
Arta, la rândul ei, poate avea această funcție compensatorie, dar nu la nivel individual, ci social. Arta autentică caută să ofere soluții pentru maladiile spirituale specifice fiecărei epoci și tocmai de aceea e uneori atât de greu să judecăm valoarea unui opere de artă în afara timpului în care ea a fost produsă. Ea se adresează psihicului și sensibilităților oamenilor acelor vremuri.
Carl Jung – artist sau art-terapeut?
Jung și-a format viziunea despre artă nu doar contemplând creațiile altora, ci a fost el însuși creator. Imaginile din aceste articol sunt toate produse de către el și se regăsesc ca ilustrații în ”Cartea Roșie”, carte pe care a început să o scrie în 1914, urmare a unei crize spirituale prin care trecea. Jung era asaltat de tot felul de fantezii și halucinații, crezând chiar că este pe punctul de a deveni psihotic. Și-a dat însă seama că dacă scrie, desenează sau pictează, dând formă acestui material psihic, efectul este unul terapeutic. De altfel, Jung își încuraja și pacienții să se exprime artistic prin diferite modalități, considerând că valoarea terapeutică este dată de procesul în sine, nu neapărat de produsul final.
De ce îl iubesc artiștii pe Carl Jung
Acum putem reveni la întrebarea pe care ne-am pus-o la începutul acestui articol, anume de ce artiștii sunt mai mult decât îngăduitori cu teoriile lui Jung despre artă. Sunt așa pentru că, în primul rând, Jung a înțeles rolul esențial pe care îl ocupă arta în societate și nu a căutat să o închidă în niște explicații reducționiste. Jung credea și că există un instinct artistic, autonom, o nevoie esențială de a exprima ceea ce este viu și adânc în sufletul fiecăruia. Artistul ”coboară” în adâncurile inconștientului colectiv și aduce la suprafață ceea ce este necesar pentru a ne păstra echilibrul psihic și vitalitatea. Iar odată creată, o operă de artă își are propria viață, independentă de cel care a creat-o.
Dinspre psihologia lui Jung adie un vânt de libertate, o deschidere către tot ce înseamnă spirit și manifestările acestuia în lume, așa că nu e de mirare de ce-l iubesc artiștii pe Carl Jung.
